Încă de când eram la liceu și volumele din Opera Magna lui Nichita stăteau pe biroul meu, împrumutate, luni întregi, mi-a atras atenția poezia aceasta. Am căutat-o apoi, după ce am terminat și am returnat cărțile respective,  pe Internet, dar în zadar. Astăzi, învârtindu-mă prin biblioteca facultății, de această dată, privirea mi-a căzut fix pe primul volum din Opera Magna – am găsit poezia și am transcris-o aici. 🙂

Aș vrea să trecem, spre seară,

pe la iubiții tăi părinți

și să le spunem: „Noi suntem grăbiți,

extrem de grăbiți. Iertați-ne

că nu mai putem rămâne cu voi”.

Și să-ndesăm după aceea

multe hârtii galbene, albe-n mașină,

creioane vreo sută,

colorate și negre și sticle

de cerneală, ah, minunate sticle

de cerneală albastră.

Cum ajungem la munte, îndată,

încuiați în odaie să scriem

ah, să scriu un roman polițist,

cu o bandă, cu revolvere, detectivi,

misterioși:

beții, bătăi, urmăriri, și iarăși, și iarăși…

Și după ce terminăm povestirea,

să se stingă lumina

și să murim împreună. Otrăviți,

împușcați, sugrumați

de aceeași curea, laolaltă.

Aș vrea să trecem în grabă

pe la iubiții tăi părinți.

Taică-tău să-mi spună: „Îmi pare bine

de cunoștință. Pari un băiat

cumsecade. Păcat că nu vrei

să bei cu noi un păhărel de vin negru.”

Eu să-i mărturisesc adevărul: ”Nu,

nu mai putem să rămânem nici o secundă,

plecăm cu mașina la Ninive

unde am auzit că sunt șosele

asfaltate. Serpentine. Râpi”.

Și tu, și tu să conduci în viteză,

și eu, și eu să-ți cânt fără voce

unul și același cântec, și ție să-ți placă,

și să ne răsturnăm la o cotitură

și să murim, să murim, împreună.

Aș vrea să mergem mai repede

la iubiții tăi părinți.

Mama ta să îți spună: „Nu poți să pleci

fără șal, fără termos, fără

căciula de iarnă. Iar tu, băiete,

care-mi pari a fi pe deasupra și-un om

de treabă, tu ia-ți mănușile!

Chiar dacă nu le porți,

cel puțin să le ții-n mâna stângă,

pentru că asta dă o impresie

de eleganță!”

Eu să-i mărturisesc adevărul: „Da,

vom face întocmai,

stimată și galeșă mamă”,

Și-apoi să plecăm radioși la Cartagina, cu mașina,

cu avionul, dar mai ales 

cu vaporul…

Și pe mare să fie furtună și nouă

să ni se facă rău (rău de pietre, rău de răutate,

rău de stele) și să murim

să murim, să murim

împreună.

Ultima parte a poeziei îmi amintește de „Invitație la vals” (Mihail Drumeș), mai exact de replica Mihaelei – ”Vreau să-ți intru în sânge, pricepi?”