Din „Oblomov” de Goncearov:

– Fiecare zi pe care nu o petrecea cu el, fiecare gând care nu era verificat și împărtășit cu el – toate își pierdeau culoarea și semnificația.

-„Doamne Dumnezeule! Dacă aș putea fi sora lui!” îi trecea ei prin minte. „Ce fericire să ai drepturi eterne asupra unui asemenea om, nu numai a minții lui, dar și a inimii, să te delectezi cu prezența lui legitim, deschis (…). Dacă el o să plece, eu nu am niciun drept să-l rețin, deși nu-mi doresc despărțirea; dacă o să-l rețin, ce-o să-i spun, cu ce drept vreau eu să-l văd în fiecare clipă, să-l aud?”

-Iubirea e mai puțin exigentă decât prietenia (…), ea e chiar adesea oarbă, nu iubești pentru merite. Dar pentru iubire e nevoie de ceva, uneori de niște fleacuri, de ceva ce nu poate fi definit, ce nu poate fi numit nicicum. 

-(…) cădea la pieptul soțului mereu cu obrajii arzând, cu o privire strălucitoare, mereu cu aceeași patimă a fericirii nerăbdătoare, în pofida faptului că nu erau în primul sau în al doilea an de căsătorie.

-Totul le stârnea sentimentele și ei stăteau tăcuți unul lângă altul, priveau cu aceiași ochi și cu același suflet (…) și se înțelegeau fără cuvinte. 

-Vedea că ea pricepe exact la fel ca el, gândește la fel (…). 

-Credea în el și de aceea îl iubea, iar dacă ar fi încetat să mai creadă, ar fi încetat și să-l mai iubească. 

-Cu cât credea în el mai mult, mai conștient, cu atât îi era lui mai greu să se mențină la aceeași înălțime (…).

-Asemenea femei nu greșesc de două ori. După căderea unei asemenea credințe,  a unei asemenea iubiri, renașterea e imposibilă. 

Cred că o parte din sufletul meu e rusesc. De fapt, nu, cu siguranță e. Precum și o parte din aspirațiile mele.