Spuneam că trebuie să vă povestesc despre evenimentele la care am participat în ultima vreme. Ei bine, cel mai important este, de departe, concertul lui Damien Rice de marți, 2 octombrie, ținut, la cererea lui, la Opera Națională din București.

(Trecem peste faptul că am amânat să scriu continuarea vreo 20 de minute, neștiind exact ce, cum să spun mai departe).

După ani de zile de admirație pentru Damien și la fel de mult timp de drag pentru muzica lui, iată-mă acum în aceeași țară cu el, în același oraș și în aceeași sală.

„Emoții?” mă întreabă băiatul care mă conduce la locul meu.

„Puțin” îi răspund eu. La momentul respectiv, da, au fost puține, dar nu pot spune același lucru și despre restul serii, care s-a transformat curând într-un soi de vis.

În jur de 20.45 Damien a urcat pe scenă. Am cântat împreună cu el chiar de la prima piesă, Trusty and True: “Come, let yourself be wrong / Come it’s already begun”. Nu mi-am dat seama imediat, fiind preocupată să nu pierd niciun moment, încercând să fiu cât mai prezentă pe scaunul acela din lojă, în sala aceea întunecată în care singurul înconjurat de un pic de lumină era Damien, că asta era, de fapt, o invitație la participare și autenticitate, fără frica de a păși afară din zona noastră de confort.

Cum a făcut și el, de altfel, venind să cânte în locuri în care nu a mai fost și, mai ales, interpretând piese pe care nici măcar nu le terminase de compus. Recunosc – am fost puțin invidioasă pe fetele din sală care au alergat la el atunci când a spus că are nevoie de cineva să îi țină foile cu textele de la melodiile noi, pentru că încă nu le știa. :))

Inside jokes from the concert?

Well… ne-a spus că a fi compozitor seamănă oarecum cu digestia. Că iei ceea ce primești de la viață, lucrurile astea sunt procesate, apoi păstrezi ce e bun și elimini restul – da, concluzia 1: cântecele sunt „restul” ( :)) ), concluzia 2: “I’m a very happy man”.

Pe de altă parte, acest “very happy man” ne-a împărtășit felul în care reușește să treacă peste momentele copleșitoare. Se concentrează pe respirație. Dar nu meditând sau ceva de genul ăsta – ci într-un mod mai agresiv, să zicem. Umple chiuveta de apă și își ține fața acolo, punându-și chiar și mâna pe ceafă, de parcă cineva ar încerca să-l omoare. (da, cineva din public chiar i-a zis “And you say you’re a happy man”) După aceea totul dispare din minte, rămâne numai dorința de aer și bucuria că respiră apoi.

La final iarăși am fost puțin invidioasă – el, de fiecare dată, povestește cum a scris Cheers, darling bând câteva pahare bune de vin. Asta pentru că îi place să fie “authentically drunk” atunci când cântă melodia. Masa era pregătită încă de la început pe scenă, așa că ne gândeam cu toții că va face la fel și la acest concert, dar se făcuse 23 fără puțin și Damien tot zicea hmm, să vedem dacă am chef de vin în seara asta.

A păstrat tradiția, dar, pentru prima oară, a chemat pe cineva din public lângă el. Altă norocoasă! “Did you know that this will involve drinking some wine?”  :)) Eu nu cred că aș fi avut curaj să mă duc  – părea, deja, un vis că sunt la concert, darămite să mai și beau vin cu el, pe scenă?

Mi-am auzit interpretate într-un mod tare “intens” (așa cum mă și așteptam, de altfel) melodiile preferate: The greatest bastard, Woman like a man, I remember, Elephant, Rootless Tree (Doamne, a „exorcizat” câteva chestii cu piesa asta!), The Blower’s Daughter (credeam că nu mai cântă asta – a fost penultima piesă, înainte de Cheers, și am fost cu toții atât de bucuroși când am auzit primele acorduri!).

După concert, pe drumul spre casă și înainte de somn, pășeam și umblam cu grijă – de frică să nu pierd niciuna din impresiile și senzațiile din cele 2 ore magice în care Damien a stat cu noi.

Ce a rămas acum? Emoții legate de amintirea serii de 2 octombrie, cu mult mai mari decât atunci și întrebarea cum e posibil ca orele acelea să fi existat cu adevărat? E incredibil, dar brățara asta dovedește că totul chiar s-a întâmplat: